Era o joi, spre seară. La galeria mea din Katowice, pe strada Mariacka, mirosul de ploaie venea în rafale pe sub ușa de la intrare. Tocmai mă pregăteam să scot din vitrină un tablou mare, o natură moartă cu mere, ca să-i pun un preț nou. Și atunci am văzut-o pe Carmen prin geam. Nu semăna deloc cu femeia care îmi povestea, cu vocea ei joasă, despre albastrul de Voroneț și despre cât de greu e să găsești în oraș o lumină care să nu fie tristă. Acum arăta ca o pasăre udă, cu umerii strânși și cu o geantă de pânză ținută cu amândouă mâinile, deși nu ploua încă.
A intrat și s-a oprit lângă tejghea, cu ochii la mine, fără să spună nimic. Avea pe obraz o dungă subțire de funingine, de la vreun autobuz sau de la o lumânare. Am lăsat rama pe jos, cu colțul pe mochetă, și i-am arătat scaunul de lângă calorifer.
— Vrei o cafea? întreb.
A scuturat din cap, scurt, ca și cum ar fi vrut să spună „nu acum”. Apoi a pus geanta pe podea, între picioare, și a început să vorbească. Nu avea nevoie de cafea. Avea nevoie să spună cu voce tare, într-o încăpere străină, ceea ce își tot repeta în gând de câteva luni.
Chestia era așa: plecase de lângă bărbatul ei, Mădălin, după doar doi ani de căsnicie. Doi ani, deși îi despărțeau douăzeci și opt de ani de viață. El avea cincizeci și opt, ea treizeci. Lumea spunea tot felul: că l-a luat de lângă nevastă din interes, că n-o să țină, că diferența de vârstă o să se vadă în timp. Dar nu asta i-a frânt gâtul căsniciei. Au făcut și doi copii, un băiat și o fată, la un an unul după altul. Și abia atunci, când casa a devenit neîncăpătoare pentru patru suflete și pentru douăzeci și opt de ani de obiceiuri diferite, crăpăturile au început să se vadă.
Zicea Carmen: „Nu vârsta m-a obosit, ci faptul că el avea mereu dreptate. Mereu. Dacă puneam o cană pe masă fără suport, îmi explica de ce distrug mobilierul. Dacă îi spuneam că băiatul are febră, îmi răspundea că trebuia să-i fi dat un paracetamol mai devreme. Eu nu mai picam, mă duceam la capătul propoziției și așteptam să închidă gura.”
O ascultam și mă uitam la geanta ei. O ținea tot cu două mâini, deși nimeni nu încerca să i-o ia. Era o geantă din pânză, cu o pată albă de vopsea pe colț, ca un rest de zăpadă.
— Ai dormit aseară? am întrebat.
— Am stat până la două să adun hăinuțele copiilor. Azi dimineață am semnat. Acum o oră.
Nu am priceput imediat. A scos din geantă un plic mototolit și mi l-a pus pe tejghea, lângă casa de marcat. Colțul plicului era rupt, ca și cum fusese deschis și răscitit de mai multe ori. Dinăuntru am văzut o foaie împăturită, cu un timbru de la un birou notarial. Mi-a povestit cum venise avocatul lui Mădălin cu propunerea de partaj: casa din centrul orașului, atelierul ei de pe strada Mikołowska și un teren la marginea orașului, cumpărat de el înainte să se cunoască. Avocatul spunea că ea trebuie să semneze, pentru că oricum nu are cum să întrețină atelierul singură cu doi copii. „Semnezi, iei liniște, ne ocupăm noi de tot.” Astea erau cuvintele, cu „ne ocupăm” și cu un zâmbet care nu avea nimic cald.
— Și tu? am întrebat.
— Am semnat, zise Carmen. Dar am semnat altceva.
S-a ridicat și s-a dus spre vitrină. Stătea cu spatele la mine, iar peste umărul ei vedeam strada Mariacka, cu reflexele lămpilor pe asfaltul umed. Și-a lăsat palma pe rama tabloului cu mere, fără să întoarcă obrazul.
— Mădălin credea că eu pictez din plăcere. Că e un hobby care umple timpul dintre copii. Dar atelierul acela l-am cumpărat cu banii moșteniți de la mama. Am plătit jumătate din el, el a plătit cealaltă. Apoi mi-a interzis să-l folosesc ca atelier, zicea că facem birou pentru afacerea lui. Trebuia să-mi ceară voie ca să intru acolo, auzi? Să-mi ceară voie să intru în locul pe care l-am plătit din banii femeii care m-a crescut singură.
Aici a făcut un lucru pe care nu l-am mai văzut la ea: a râs scurt, pe nas, fără să deschidă gura. Un râs ca o tuse înfundată. Atunci am știut că nu era nici tristă, nici învinsă.
A doua zi, jumătate din oraș aflase. Nu pentru că s-ar fi dus Carmen să bată tobe. Ci pentru că Mădălin a sunat la ușa mea, deși eu nu-l cunoscusem niciodată personal. Am deschis și am văzut un bărbat înalt, cu o haină de ploaie de culoare gri, cu nasturii de sus strâmbi. În spatele lui, tramvaiul trecea pe șine, iar ușa de la galerie s-a trântit de perete din cauza curentului.
— Dumneavoastră sunteți prietenul ei? a întrebat el.
Avea o voce de om care și-a pierdut graiul pe drum și vorbea doar în crâmpeie. M-a prins în mijlocul a ceva: tocmai mă aplecam să ridic un panou cu acuarele, trebuia să ajung la poștă înainte de ora șase. Dar am rămas pe loc.
— Ce a făcut Carmen? am zis și eu, deși știam ce a făcut.
— A vândut atelierul, mi-a răspuns el, rar, ca un om care tocmai află cât e ceasul. L-a vândut azi-noapte. La preț derizoriu. Fără să-mi spună mie.
Am tăcut. Atelierul, locul acela în care Mădălin își pusese deja în cap să-și mute firma, plecase din mâinile lui. Carmen semnase, într-adevăr. Dar nu partajul lui. Semnase vânzarea jumătății ei către un tânăr ceramist din Gliwice, cu o oră înainte ca actele lui Mădălin să fie gata. Pe jumătate din prețul pieței. Asta făcuse: își aruncase partea ei înghițindu-și o pierdere, numai ca să nu-i lase lui locul întreg.
— De ce? a întrebat el, deși nu cred că aștepta un răspuns de la mine.
Mă uitam la haina lui. Avea un nasture lipsă, cel de-al treilea, și prin deschizătură se vedea un pulover verde, întins pe burtă. Un om care își controla totul, dar nu reușea să-și coasă un nasture.
— Pentru că atelierul n-a fost niciodată locul tău, i-am spus. Nu eu trebuia să-ți zic asta. Ea ți-a spus-o de zeci de ori.
A coborât ochii la propria haină, ca și cum i-aș fi arătat ceva ce nu voia să vadă. Apoi s-a răsucit pe tocuri și a plecat. Ușa a făcut mai puțin zgomot de data asta.
Seara, după ce am închis galeria, am rămas pe treapta din față. Bătea vântul dinspre Warta, iar felinarele de pe Mariacka pâlpâiau ușor, cu un zumzet ca de molii. Mi-am amintit cum venise Carmen cu geanta aceea de pânză și cu dunga de funingine pe obraz. O văzusem slabă, dar slăbiciunea ei era doar o clipă de sprijin pe marginea tejghelei. A doua zi, ea deja circula prin oraș cu un contract semnat. Am stat acolo până când lumina din vitrina mea s-a stins singură, pe comanda ceasului de la ora zece, lăsându-mă pe întuneric, cu mâinile în buzunare, ascultând cum ploaia începea să bată împrăștiat în acoperișul tramvaiului.
